“A nu fi din lumea aceasta” nu înseamnă înstrăinare de lume, înstrăinare de viață sau chiar lipsă de iubire. Dimpotrivă. Lumea ca zidire a lui Dumnezeu este bună și minunată. Tot ceea ce dăruiește Dumnezeu este expresia iubirii și bunătății Sale nesfârșite.

Monahescul “fugi de lume” nu este dispreț maniheic față de lume, nu este dualism pseudognostic între spirit și materie, ci se referă la întoarcerea fundamentală de la falsificările vieții, de la păcat, adică de la starea de despărțire de Dumnezeu. Nu este vorba despre respingerea creației, ci despre cea mai adâncă iubire în toate privințele, care se exprimă prin faptul că totul este legat din nou de Dumnezeu, sfințit din nou și pătruns de Duhul dumnezeiesc al atot-iubirii. “Pregătiți Domnului praznic sfânt și legați-l de coarnele altarului”, spune psalmul (Septuaginta 117, 29). Prin aceasta se înțelege că întreaga viață, întreaga creație este unită cu Dumnezeu într-un praznic sfânt. Tot ce este pământesc este adus lui Dumnezeu în chip exemplar și dobândește astfel o ființare nouă, veșnică; toate sunt acum “în Dumnezeu”. Acesta este sensul jertfei de sine monahale și al întregii culturi monahale a vieții. Astfel monahismul este cel mai puternic semn al veșniciei în această lume.

De acolo are loc din nou o participare, o lucrare în lume, care însă nu mai este supusă legilor lumii căzute, nu mai este prinsă în cercul exteriorului, ci se întemeiază în Dumnezeu și lucrează dinspre El. De aceea prin ea se săvârșesc sfințirea și vindecarea lumii. Aceasta se arată, de pildă, în frumusețea și sfințenia slujbei, a sanctuarului, a grădinilor, în făurirea artei sacre, în cântare și rugăciune, în întreaga viață și ființă. Totul este pătruns de lumina veșniciei, de lumina Sfintei Treimi.

Este ca o pârghie. Dacă vreau să ridic o piatră grea, de pildă pentru a o așeza într-un zid, am nevoie de o pârghie lungă. Dacă stau eu însumi pe piatră, nu o pot ridica. Dar dacă stau pe un alt temei solid și am o pârghie bună, pot mișca orice piatră acolo unde trebuie să fie. Este o imagine frumoasă pentru lucrarea monahului. Vindecarea, sfințirea și binecuvântarea lumii sunt imposibile din însăși lumea. Numai din afară, dintr-un alt loc de sprijin, anume din veșnicie, se poate întâmpla aceasta. Minunat este însă că accesul la veșnicie nu se află undeva în exteriorul spațio-temporal, departe, ci adânc în inima omului și în ființarea și făptuirea de aici și acum. Toate reprezentările și ideologiile lumești pământești nu merg mai departe. Pentru că monahul stă “în afara” lumii, în veșnicie, el poate de acolo să ridice și să miște lumea. El nu spune: “Trebuie să veniți cu toții la mine și să-mi dați ascultare”; nu este nici moralist, nici ideolog. Dar stă pe stânca tare a credinței, cu totul în Dumnezeu, și prăznuiește sfântul praznic al vieții veșnice. Și îl prăznuiește aici, în această lume, într-un sanctuar, fie el mare sau mic, însemnat sau neînsemnat, unde orice căutător sincer poate afla.