După timpul corespunzător de învățătură și încercare, novicele săvârșește jertfa totală a vieții. Se închină lui Dumnezeu, Celui Veșnic, cu trupul și sufletul, în timp și în veșnicie. Aceasta se petrece atunci când mai întâi, înaintea starețului și a fraților, face “metania”, adică depune voturile veșnice. Apoi primește consacrarea de la Dumnezeu, din mâna starețului său, prin harul și puterea Duhului Sfânt.

Există un singur mister al monahismului; totuși există trei trepte de consacrare, care corespund anumitor etape ale drumului duhovnicesc:

1.) consacrarea Sfintei Haine (Ράσοευχή),
2.) consacrarea Micii Schime (Μικρόσχημα) și, în cele din urmă,
3.) consacrarea Marii Sfinte Schime Îngerești
(Ἅγιο Μεγάλο καὶ Ἀγγελικὸ Σχῆμα).

Consacrarea Sfintei Haine (Ράσοευχή) este deja o tundere monahală deplin valabilă și ar trebui să fie dăruită numai după o perioadă corespunzătoare de încercare. Ea presupune voturile veșnice și viețuirea monahală și se săvârșește în cadrul unei privegheri de noapte.

Ea corespunde stării ucenicului, care s-a hotărât limpede și merge cu seriozitate pe calea monahilor, dar se află încă la început. Există monahi care rămân toată viața în această stare și devin oameni sfinți prin ascultare, smerenie și slujire dezinteresată. De la început, monahul, ca “înger în trup” și “sol al lui Dumnezeu pe pământ”, este așezat în lupta eshatologică a puterilor duhovnicești despre care vorbește sfântul apostol Pavel (Ef. VI, 12). Haina are o puternică semnificație simbolică; în tradiția biblică ea stă pentru latura trupească a omului. În același timp însă exprimă și atitudinea sa duhovnicească; mai mult, în acoperirea ei arată ființa.

Mica Schimă (Μικρόσχημα) este a doua treaptă de consacrare. Ritualul este mai amplu și este încadrat în Dumnezeiasca Liturghie. Monahul primește acum, pe lângă Sfânta Haină, și pieptarul (pallium). Prin aceasta este distins ca luptător duhovnicesc; pieptarul lui poartă crucea lui Iisus Hristos ca semn al biruinței. Această consacrare face ca arhetipul să iasă mai limpede la iveală și ar trebui dăruită numai celui care poate purta și iradia o asemenea limpezime ascuțită. Un monah al Micii Schime trebuie să poată susține independent domenii esențiale ale vieții mănăstirești și să fie întărit în Sfânta Tradiție, așa cum în vechiul meșteșug o calfă bună își înțelege meseria și este în stare să lucreze de sine stătător.

În cele din urmă, consacrarea Marii Sfinte Schime Îngerești (Ἅγιο Μεγάλο καὶ Ἀγγελικὸ Σχῆμα), cum se numește pe deplin, marchează măiestria. Ea este cea mai înaltă treaptă de consacrare. Monahul primește armura duhovnicească deplină, marele pallium, purtat asemenea unui epitrahil preoțesc și pe care sunt așezate alte semne sfinte, precum și polystavrionul. Această consacrare este dată numai monahilor încercați, care sunt cu totul acasă în Sfânta Tradiție și sunt în stare să călăuzească și să formeze alți monahi. Potrivit vechii Tradiții, numai un monah în Marea Schimă poate tunde și conduce alți monahi. Toți stareții și egumenii Sfântului Munte Athos au această consacrare, iar fără ea, și firește fără realitatea duhovnicească, discernământul și experiența pe care le presupune, nimeni nu poate conduce alți monahi. Astfel se evită ca monahismul să încremenească în ideologie abstractă și împlinire exterioară a regulilor. Și se asigură faptul că formele vechi transmise sunt umplute și purtate de Duhul viu, că adevăratul caracter originar al monahismului ca mister și cale a îndumnezeirii este păstrat și dus mai departe. Numai acolo unde aceasta este cu adevărat dată se poate vorbi pe drept despre “curentul veșnic al harului”.