Sfânta Ceată nu este o chestiune pământească, ci un mister. Ea se întemeiază deopotrivă în puterea lui Dumnezeu și în străpungerea celui chemat spre Duh. Monahii, spune Sfânta Tradiție, sunt îngeri în trup. Îngerii Îi slujesc lui Dumnezeu în deplină lepădare de sine. Ei sunt uniți între ei și cu Dumnezeu, temeiul veșnic al ființei, în iubire curată și dăruire. De la El, Preasfânta Treime, îngerii cei mai înalți, serafimii, heruvimii și tronurile, primesc lumină și har mai presus de materie și respiră suflarea de la Dumnezeu. Ei sunt IUBIRE, CUNOAȘTERE și ODIHNĂ ÎN DUMNEZEU. În horă fericită stau la tronul lui Dumnezeu și cântă veșnicul “Sfânt, sfânt, sfânt”. Unii ard în iubire, alții privesc în cea mai limpede cunoaștere, iar în cei de-al treilea Dumnezeu Se odihnește, precum și ei se odihnesc în El.

În iubire adâncă se întorc spre cei de sub ei și le împărtășesc, cât se poate de desăvârșit, ceea ce ei înșiși au primit de sus, pe cât aceia sunt în stare să primească. Îngerii mijlocii, domniile, puterile și stăpâniile, cârmuiesc armonia universului, conduc și călăuzesc sfinții Bisericii lui Dumnezeu și luptă ca voievozi și războinici puternici împotriva puterilor întunericului. Sunt de o frumusețe covârșitoare și sunt potrivnici și inaccesibili oricărei robii înjositoare. Stăpânirea lor nu degenerează niciodată în tiranie, ci este înălțată deasupra oricărei înstrăinări. Ea este plină de bunătate; lucrează libertate, devenire de sine și urcuș. Îngerii corului de jos, începătoriile, arhanghelii și îngerii, călăuzesc popoarele și neamurile, precum și cetele închinate lui Dumnezeu, descoperă făgăduințele și harurile de la Dumnezeu și sunt în sensul cel mai cuprinzător soli ai lui Dumnezeu. Îngerii disprețuiesc orice constrângere, căci cinstesc libertatea omului. (Cf. Dionisie Areopagitul, Ierarhiile cerești.)

A intra ca om “în corul și comunitatea îngerilor”, cum se spune în ritualul tunderii monahale, ar fi cu neputință numai prin putere omenească în fața acestei realități mai presus de pământ. Însă harul lui Dumnezeu dă putere celui chemat. Sarcina noastră este să auzim chemarea lui Dumnezeu și să o urmăm. Calea de la ființarea pământească la cea îngerească duce, în limbajul mitului, peste un pod subțire ca un fir de păr și ascuțit ca o sabie. Numai cel curat iubitor, cel cu totul dăruit, îl poate trece. Pentru el podul devine larg și lesnicios, iar îngeri fără trup îl călăuzesc. O altă imagine vorbește despre un “salt de pe stâncă” și exprimă astfel jertfa totală în care monahul se aduce pe sine ca dar al iubirii lui Dumnezeu, temeiul veșnic, de necunoscut al ființei. A merge pe calea monahilor nu este o chestiune de argumente raționale, ci se întemeiază mai adânc, în veșnicie, în inima lui Dumnezeu și în inima celui chemat.

Biruința asupra voii proprii, determinate de păcat, aparține celor mai grele cerințe de pe calea duhovnicească. Numai astfel misterul îndumnezeirii poate deveni realitate. De aceea părinții Sfântului Munte Athos spun că în ascultare este deja cuprins tot restul. Ascultarea naște biruința, iar biruința aduce curăție, limpezime și iubire, și din acestea curg toată frumusețea, toată bunătatea și adevărul pe pământ. Ascultarea duhovnicească, la rândul ei, vine din cunoaștere, iubire și credincioșie; începe acolo unde dorul dumnezeiesc își află ținta.

Sfântul monah și părinte bisericesc ortodox Vasile cel Mare (328-379 d.Hr.) laudă în descrierile sale despre monahism mai ales iubirea și buna înțelegere care domnesc între cei închinați lui Dumnezeu. Ele fac ca obștea monahală să trăiască și să lucreze ca un singur trup, sau mai degrabă ca un singur duh în multe trupuri. Această iubire și unanimitate nu se întemeiază în carne, ci în Duh (cf. Ioan I 12-13; Rom. VIII 9-11). Ele devin posibile atunci când fiecare își biruie egoismul, urmează starețului ca lui Hristos în sfântă ascultare și se dă cu totul iubirii lui Dumnezeu (cf. Ioan XV 1-17; 1 Ioan II 7-11; IV 7-21). Nimeni nu caută ale sale; fiecare slujește întregului și caută să facă bine fratelui. Fiecare se orientează cu totul spre Dumnezeu cel întreit, temeiul veșnic al întregii ființe și al întregii sfințiri. (Cf. Vasile cel Mare, Învățăturile ascetice.)

Legătura cu Dumnezeul întreit își află corespondența pământească în legătura cu comunitatea umană concretă. Dumnezeu este credincios, de aceea pot fi și eu credincios. Precum în cer, așa și pe pământ. Credincioșia, iubirea și dăruirea fiecăruia își găsesc sprijinul în dăruirea, iubirea și credincioșia starețului și a fraților. Este o mare tragedie când dăruirea unui tânăr lovește golul unui tradiționalism devenit găunos sau este abuzată de conducători ori instituții false. Oriunde puterea și măreția pământească stau prea mult în prim-plan, există primejdia ca Duhul să Se retragă. De aceea monahismul adevărat nu caută să strălucească în instituții puternice sau să câștige aplauzele mulțimii, ci mai întâi și în toate să-L bucure pe Dumnezeu și să se întemeieze deplin în El. Aceasta aduce de la sine o anumită retragere și singurătate, căci nimeni nu poate sluji la doi domni. Pentru că adevărații monahi renunță conștient la toate pretențiile pământești de putere, pot, prin libertatea, curăția și nemijlocirea lor față de Dumnezeu, să fie sfătuitori și călăuzitori duhovnicești ai poporului credincios.

Așa cum îngerii nu formează pur și simplu “comunitate”, cel puțin nu în sens lumesc de sociabilitate sau comunitate de scop, ci în ceată ierarhică, ca liturghisitori, războinici duhovnicești și slujitori ai Împărăției veșnice, în armonie mai presus de pământ trezesc, sporesc și apără pururea sfințenia și sfințirea în toate; așa cum nici unul nu caută ale sale, ci fiecare devine el însuși iradiere a luminii primordiale veșnice, care îi unește pe toți din temeiul negrăit și mai presus de ființă, și pe care fiecare o primește de sus, tot astfel comunitatea monahală poate fi caracterizată cel mai bine prin noțiunea de Sfântă Ceată. Monahul așază mai întâi în sine stăpânirea Sfântului, căci aceasta înseamnă ierarhie, curățindu-se bărbătește de tot ce nu este al lui Dumnezeu și deschizându-se totodată, în sfântă disponibilitate de primire, revărsării harului și puterii dumnezeiești, luminii dumnezeiești. Curățirea și luminarea lucrează unirea în Dumnezeu. Astfel el va dobândi înțelepciunea dumnezeiască. De aceea se spune și că monahismul este adevărata filosofie; iar aceasta nu este înțeleasă în sens abstract, doctrinar, ci în sensul vieții în iubire și adevăr.