În monahism, cine voiește poate găsi premisele potrivite pentru vindecarea rănilor sufletului, căci el se întoarce fundamental de la cauzele căderii și ale păcatului. În același timp, în monahism găsește un mod de viață orientat spre țintă, un “program” încercat și înțelept pentru a-L urma pe Hristos în curăție, dezinteres, sărăcie, smerenie și așa mai departe.

Monahismul, mai ales în chinovie, în Sfânta Ceată, în mănăstirea de obște, este continuarea vieții primilor creștini, cărora de asemenea toate le erau comune.

De-a lungul celor 1700 de ani de când au fost transmise reguli statornice pentru comunitățile monahale, date de Dumnezeu Însuși părinților purtători de Dumnezeu, precum sfântului Pahomie, recunoaștem iarăși și iarăși măreția lui Dumnezeu. Aceste tradiții au contribuit la desăvârșirea comunității fraților, după cuvântul Domnului: “Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor."

Monahii se predau de bunăvoie unui stareț, și aceasta în întregime. El este purtător al Duhului lui Dumnezeu; din el curg înțelepciune, putere harică, discernământ, pace, lărgime a inimii, iubire și orice virtute. Prin ascultare, monahii omoară voia proprie, istețimea lumească, mândria, cutezanța, înălțarea de sine, și dobândesc astfel blândețea și curăția inimii Domnului, Care Însuși a fost ascultător Tatălui Său până la moartea pe Cruce.

Îl vezi pe ucenic slujind liniștit și bucuros fratelui, precum și domnului și părintelui său, plin de blândețe și iubire. Pentru ucenic, starețul său este o icoană desăvârșită a lui Dumnezeu; starețul este locul și felul lui Dumnezeu. Hristos le spune apostolilor: “Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește."

Monahul, lucrând fie în casa de oaspeți, în grădină, la trapeză, în biserică sau la alte slujiri, oriunde și orice ar fi, în iubire frățească, în prietenie și iubire, și mereu după îndrumările și poruncile starețului, nu se supune doar exterior, ci mai ales lăuntric. El se așază în sfânta rânduială. Nu urmează istețimea proprie, nici părerea sa, ci înțelepciunea starețului său. Prin misterul ascultării dumnezeiești, precum și prin rugăciune, respinge orice mișcare pătimașă, suferindă, a sufletului și rămâne cu totul liber de păcat și de gânduri rele.