Istorie

Încă de la începuturile creștinătății au existat mereu oameni care, plini de iubirea lui Dumnezeu, și-au închinat viața Sfântului și Veșnicului în dăruire deplină. În toate marile culturi ale pământului, monahismul joacă un rol central pentru viața religioasă și spirituală a societății. Biblia vorbește despre prorocul Ilie, despre ucenicul său Elisei și despre fiii prorocilor; se știe și despre misterioșii esenieni, cu ale căror cercuri sunt puși în legătură prorocul Ioan Botezătorul și chiar Iisus Însuși.

Prototipul monahismului ortodox este Evanghelistul Ioan, apostolul înțelepciunii și al iubirii mistice de Dumnezeu. Evanghelia sa, epistolele sale și tainica Apocalipsă mărturisesc despre cea mai înaltă inițiere și despre puterea sa vizionară. Una dintre primele figuri monahale istoricește sesizabile este Sfântul Antonie cel Mare (250-356 d. Hr.). Ca tânăr, el a urmat chemării Evangheliei, și-a părăsit averile deloc neînsemnate și s-a dus la un bătrân, un sihastru, așa cum trăiau pe atunci destui în pustia dintre Nil și Marea Roșie. După ce, la vârsta maturității, a locuit multă vreme singur într-un mormânt retras fără să-și piardă mințile, a devenit unul dintre cei mai vestiți bătrâni ai Egiptului. A devenit cunoscut prin viața sa, scrisă de Atanasie, episcopul Alexandriei de atunci.

Când în secolul al IV-lea prigoana împotriva Bisericii a încetat și creștinismul a devenit treptat religie de stat, monahismul era deja o mare mișcare. Iar când Biserica, prin puterea ei crescândă în chip de neînchipuit, a ajuns în primejdia de a se lumifica ea însăși, mai ales monahismul a fost cel care a păstrat duhul începutului și calea mistică a prefacerii pe care Hristos o învățase pe ucenicii Săi.

Cu mare însuflețire vorbește Sfântul Părinte al Bisericii Vasile cel Mare (329-378 d. Hr.) în scrierile sale despre monahismul vremii sale. Îl impresionează faptul că obștea monahală unește oameni de cea mai diferită origine și formație într-o iubire sfântă desăvârșită; el laudă unanimitatea, adevărata libertate și curăția inimii pe care le-a observat în mănăstiri.

De o importanță covârșitoare este Sfântul Învățător al Bisericii Grigorie Palama. Era foarte învățat în toate științele lumești și duhovnicești atunci când, în secolul al XIV-lea, a devenit monah la Athos. Datorită darurilor sale deosebite a fost ales mai târziu arhiepiscop al Tesalonicului. Acolo, în confruntările spirituale cu scolastica apuseană, el a reflectat asupra practicii mistice a monahismului ortodox și a apărat-o. Nu în ultimul rând lui i se datorează faptul că, în creștinătatea ortodoxă, mistica și teologia nu au devenit opuse și că monahismul ortodox și-a putut păstra caracterul autonom, profetic și harismatic. În acest context a formulat învățătura despre energiile dumnezeiești, a cărei concordanță cu Predania Bisericii primare a fost confirmată la sinoadele din 1351 și 1352 de la Constantinopol.

În timp ce în secolul al XVIII-lea, în Apus, ideologia Iluminismului a dus la secularizare totalitară și materialism, Sfântul Paisie de la Neamț și numeroșii săi ucenici au recunoscut vrăjmășia față de duh ascunsă în ea și, pornind de la Predania vie a Sfântului Munte Athos, au întărit în România și Rusia monahismul în lărgimea și întregimea sa duhovnicească originară, păzind astfel Ortodoxia de căderea în raționalism și emoționalism.

Din anii 80 ai secolului al XX-lea, monahismul ortodox trăiește în Europa de Est și în Asia, în ansamblu, o nouă înflorire. Pe Sfântul Munte Athos a trăit, pentru a da numai un exemplu, Iosif Isihastul ca stareț, ai cărui ucenici lucrează astăzi ca stareți și egumeni pe Athos și în întreaga lume. Starețul Efrem a întemeiat numai în SUA, în decurs de 20 de ani, 15 mănăstiri.

Acestea și alte chipuri vestite de părinți monahi sunt doar culmile istoricește vizibile ale unei frățietăți duhovnicești infinit mai largi. Cei mai mulți monahi și stareți ortodocși lucrează în tăcere. Ei fug de toate demnitățile și funcțiile exterioare; mulți refuză hirotonia întru preot, iar unii evită chiar ca numele lor să devină cunoscut. Printre ei se află artiști, arhitecți, grădinari, muzicieni înzestrați, oameni foarte inteligenți și oameni simpli. În frumusețea fermecătoare a unor ansambluri mănăstirești și în cultura duhovnicească își lasă urmele de neșters.

Monahismul Sfântului Munte

Unul dintre cele mai importante centre ale monahismului ortodox de astăzi este Sfântul Munte Athos. Viața monahală de acolo ajunge până la începuturile creștinătății. Săpături arheologice au scos recent la iveală, sub biserica principală a Vatopedului, temeliile unei clădiri anterioare impunătoare din vremea împăratului Teodosie (sec. IV). Până în secolul al IX-lea, monahii Sfântului Munte trăiau cu totul retrași, în comunități relativ mici sau ca sihaștri. De aceea, știrile scrise sunt rare. Abia Sfântul Atanasie Athonitul a întemeiat o mare mănăstire după modelul mănăstirii Studion din Constantinopol și al mănăstirii Sfântului Sava din Ierusalim. În cele din urmă, în anul 962 d. Hr., Sfântul Munte a devenit stat monahal autonom, cu constituție proprie. Aceasta garantează libertatea, autonomia politică și bisericească și diversitatea formelor de viață monahală. Astfel, Athos este cea mai veche republică încă existentă din lume.


Până astăzi se găsesc pe Athos laolaltă toate formele monahismului timpuriu: sihaștri care locuiesc în munți, în colibe ascunse în pădure și în peșteri; monahi de chilie, care trăiesc câte doi sau trei sub conducerea unui stareț în gospodării mai mari, adică în mănăstiri mai mici; până la marile mănăstiri cu 20 până la 100 de monahi și mai mult. Există 20 de „arhimănăstiri împărătești și patriarhale“, fiecare având în subordine un district al statului monahal, căruia îi aparțin mănăstirile mici, sihăstriile și satele monahale. De-a lungul istoriei, mănăstirile au putut renunța la o incintă proprie, pentru că întreaga țară este o singură mare incintă. Până în anii 70 ai secolului al XX-lea era foarte anevoios să ajungi la Sfântul Munte. Abia dezvoltarea modernă, cu posibilitățile ei comode de călătorie și cu multele sute de pelerini care se revarsă zilnic spre Sfântul Munte, face astăzi necesar ca retragerea monahală să fie ocrotită în alt fel.

Athos a fost și este înainte de toate un loc de păstrare a misticii creștine vii. Monahii ortodocși posedă o Predanie duhovnicească străveche, unică în lumea creștină. Mistica athonită este numită isihasm, de la „isihie“, tăcere, liniște. Aici, prin „teologie“ nu se înțelege o cunoaștere academică din cărți, ci prefacerea reală a inimii, acea înțelegere lăuntrică negrăită și acea cuprindere care însoțesc atingerea de Dumnezeu. Un adevărat teolog nu este, așadar, cel care arată diplome academice, ci cel care poartă în inimă Logosul, Cuvântul cel Veșnic al lui Dumnezeu. În acest sens, teolog înseamnă purtător de duh, purtător de Hristos, sfânt. „Teologia“ în acest sens este, în ființa ei, mistică trăită.

Monahismul Sfântului Munte nu este o simplă formă de viață, nu este o „viață reglementată“ pe care cineva ar putea-o rândui pur și simplu din cărți sau după prescripții corespunzătoare, ci constă în mod esențial în transmiterea acelui șuvoi al Predaniei care poate fi mijlocit numai prin oameni vii. Acesta este numit și „șuvoiul viu al harului“.

De la Sfântul Munte Athos au pornit de-a lungul istoriei numeroase întemeieri de mănăstiri în alte țări. Acestea s-au săvârșit întotdeauna spontan, călăuzite de Duhul Sfânt. Nu a existat niciodată încercarea de a crea asociații supraregionale, precum ordinele Bisericii apusene. Legătura unei noi întemeieri cu Athosul nu este de natură organizatorică sau juridică, ci pur duhovnicească și întotdeauna personală. Ea constă în transmiterea sfintei Predanii și în liniile de legătură ale stareților, care formează, într-un fel, dinastii duhovnicești, adesea urmăribile înapoi peste multe secole. Când un monah este chemat în marea S’chima și primește binecuvântarea starețului său, lucru destul de rar, el merge și zidește o nouă mănăstire. Astfel este purtat mai departe sămânța monahismului Sfântului Munte. Acolo unde apoi, la fața locului, se adună tineri și primesc sămânța, planta sfântă înflorește și ia naștere o nouă tradiție monahală.

Adesea aceste întemeieri au contribuit la înnoirea și însuflețirea spirituală a Bisericilor din lume și au fost pepiniere ale monahismului multor popoare. Astfel și Mănăstirea Sfintei Treimi din Buchhagen este numai o verigă într-un lung lanț care se întinde peste multe secole, țări și popoare.

Sfânta ceată

Fiecare mănăstire ortodoxă formează o familie monahală proprie, o Sfântă ceată. Făgăduințele monahale și ascultarea fiecăruia nu se referă la funcții sau instituții, nici la loc, ci întotdeauna la oameni concreți. Dacă starețul ar hotărî, din motive duhovnicești, să schimbe locul, întreaga frățime îl urmează. Obștea îi dă fiecăruia siguranță și ocrotire; invers, fiecare poartă obștea și mănăstirea în credincioșie și sfântă ascultare.

Starețul este capul obștii mănăstirești. În stareț, monahul vede prezența lui Dumnezeu; starețul este, după un cuvânt al starețului Iosif Vatopedinul, „chip și loc al Cuvântului celui Veșnic al lui Dumnezeu“, sau și „loc și fel al lui Dumnezeu“. Aceasta înseamnă că Hristos, Dumnezeu întrupat, devine concret în stareț și dobândește un loc în realitatea vieții. Starețul nu se pune astfel în locul lui Dumnezeu; mai curând „Îi împrumută lui Dumnezeu trupul său“, Îi dă lui Dumnezeu, prin dăruirea, iubirea și sfințirea sa, un „loc“ concret în lume. În acest sens a spus Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine“. Iar în Psalmi se spune că Dumnezeu „Se odihnește în sfinții Săi“ sau „este prezent în sfinții Săi“. Starețul este o icoană vie a lui Hristos. Starețul Efrem din Katunakia spunea: „L-ai bucurat pe starețul tău? Adevărat îți spun, L-ai bucurat pe Dumnezeu.“ Atitudinea iubirii, a slujirii, a receptivității față de sfânta povățuire, evlavia și smerenia, dăruirea și credincioșia personală fac pe adevăratul ucenic duhovnicesc. Iar în desăvârșirea acestei atitudini în viață crește, la rândul ei, paternitatea duhovnicească.

Taina S’chima - taina chipului

Fiecare stareț al Sfântului Munte are experiența și tunderea Marii Sfinte Schime Îngerești (), și nimeni nu poate da această tundere decât un stareț care, la rândul său, a primit-o de la starețul său. Și fără această tundere nimeni nu poate deveni părinte duhovnicesc pentru monahi sau întâistătător al unei mănăstiri - așa este vechea Predanie. În afara Sfântului Munte, această legătură a fost uneori desfăcută, adesea spre paguba monahismului.

De la Dumnezeu, la toți stareții este una și aceeași Sfântă S’chima, și totuși fiecare familie monahală are particularitatea ei, chipul ei inconfundabil. Monahismul ortodox nu este uniform, ci aduce mai degrabă la iveală o plinătate de chipuri vii, așa cum nici un stejar nu seamănă pe deplin cu altul, deși toți stejarii sunt una după fel și neam. Acest principiu este fundamental și în interiorul fiecărei obști monahale. Fiecare om este diferit, iar noi nu vrem standardizare. Mai degrabă, prototipul dumnezeiesc din om trebuie să înflorească, iar omul să se maturizeze până la chipul său cel mai propriu. Tocmai în deosebirea caracterelor se pot completa minunat părinții unei cete. Ceata este cu mult mai mult decât suma indivizilor. Obștea devine o mărime organică proprie, a cărei putere unificatoare este iubirea dumnezeiască și dăruirea către Hristos și unii către alții. Astfel mănăstirea formează o Biserică desăvârșită în mic.

Care este taina S’chima monahale? În ce constă, în toată deosebirea personalităților, taina sfințitoare comună tuturor?

În Biblie, în cartea Facerii, se spune: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său (kat eikonan) și spre asemănarea Sa (kat omoiosin)“. Fiecare om este chip al lui Dumnezeu. Asemănarea însă, cu prototipul veșnic, în cele din urmă cu Dumnezeu, trebuie să o dobândim și să o împlinim abia în cursul vieții noastre pământești, și anume în chipul cel mai propriu fiecăruia, potrivit necesității lăuntrice. În măsura în care aceasta reușește - ceea ce este posibil numai prin harul dumnezeiesc - în aceeași măsură omul devine sfânt. Această antropologie duhovnicească se deosebește atât de reprezentarea occidentală modernă despre individualitate, cât și de reprezentarea orientală a depersonalizării. În monahismul tradițional personalitatea nu este ștearsă, ci transfigurată și ancorată în transcendență - transcendența care este deja sădită în noi. Ființa omului, așa cum este gândită de Dumnezeu, este curățită de toate suprapunerile exteriorului, ale accidentalului, ale condiționatului; ceea ce este propriu, miezul duhovnicesc, iese la iveală și dobândește stăpânire asupra aspectelor exterioare și inferioare. Astfel crește chipul duhovnicesc, frumusețea originară a imaginii dumnezeiești în omul individual. Cu cât această devenire-chip înaintează mai mult, cu atât mai mult realitatea dumnezeiască ce depășește ceea ce este numai pământesc pătrunde prin om și în el în viață și devine experiență. De aceea se spune: „Dumnezeu ne întâmpină în sfinții Săi“. Acolo unde omul dobândește aceasta, unde deschide și împlinește prototipul dumnezeiesc pus în el, el dobândește „chipul ființial desăvârșit și cel mai propriu“. Aceasta este taina Sfintei S’chima, a Sfântului Chip.

Antropologia ortodoxă are o cunoaștere adâncă și concepte foarte clare despre puterile și daturile care formează ceea ce în germană numim „Gestalt“, sau, latinizând, „personalitate“ (gr.: Hypostasis). A expune aceasta aici ar depăși cadrul acestei introduceri schițate. Taina monahismului este, în orice caz, în miezul ei, taina lui Dumnezeu Însuși. Calea mistică unește contrariile: ascultare și putere a voinței, înțelepciune și copilărie, simplitate și adâncime, smerenie și demnitate, râvnă și liniște, singurătate și comunitate, bărbăție și feminitate, legătură și libertate, mărime și micime …

Asceză și libertate

Așa-numiții gnostici, adică „cunoscătorii“, învață că duhul și trupul s-ar afla în dușmănie unul față de celălalt. Adevărata gnoză, însă, așa cum se formează în experiența creștină ortodoxă, învață că trupul nu este dușmanul sufletului, ci slujitorul lui credincios - cu condiția ca ierarhia lucrurilor, stăpânirea lăuntrică, să fie bine rânduită. Lumea trupească, sensibilă, poate fi oglindă a celei duhovnicești. De aceea, în asceza monahală tot ceea ce este trupesc este într-adevăr inclus, dar nu este respins sau negat principial. Abia dacă există un cult mai sensibil și în același timp mai duhovnicesc, mai presus de lume, decât cel dintr-o mănăstire ortodoxă. Ascetica ortodoxă se întemeiază, ca întreaga Biserică, pe taina întrupării lui Dumnezeu și urmărește înnoirea și sfințirea vieții.

Falsificările vieții, lumea căzută și amăgirea ei sunt însă cu atât mai hotărât lepădate. De aceea primele exerciții duhovnicești constau în biruirea rătăcirii și în stăpânirea patimilor, care ne leagă deopotrivă de lumea căzută. Din acest punct de plecare ascetic, Ortodoxia primește o dimensiune care depășește cu mult simpla mărturisire și identitatea religioasă sau națională. Abia când toată amăgirea și toată rătăcirea duhovnicească sunt biruite, Ortodoxia strălucește. De aceea, pentru monah, Ortodoxia este mult mai mult decât o apartenență bisericească exterioară. Ea este acordul vieții, credinței și strădaniei cu adevărul veșnic, al ființării pământești cu gândurile lui Dumnezeu, armonia desăvârșită cu Dumnezeu, temeiul originar al ființei - da, de fapt, strălucirea nemijlocită a lui Dumnezeu, așa cum spune și cuvântul. Grecescul Doxa nu înseamnă în contextul nostru „opinie“, ca în uzul filosofiei grecești vechi, ci mai degrabă „strălucire, slavă, frumusețe“. Orthos înseamnă aici: „drept, vertical, clar, luminos“. De aceea, orthodox nu înseamnă în primul rând „drept-credincios“ în sensul unei încadrări confesionale, ci mai degrabă „drept slăvitor“ sau „luminat de strălucirea nemijlocită a lui Dumnezeu“. Cine primește strălucirea de la Dumnezeu și astfel se trezește duhovnicește își curățește și sufletul, și gândurile. Și pentru că vede și simte în inimă ceea ce este propriu, strălucirea de la Dumnezeu, știe condiționarea tuturor reprezentărilor numai gândite, raționale, și a tuturor sensibilităților numai afective, emoționale. Pentru că cunoaște prototipul, știe să deosebească valoarea și însemnătatea imaginilor. Astfel este ferit de rătăcire prin însăși lumina lui Dumnezeu.

Într-o zi au venit studenți în pustie și au vrut să pună la încercare pe unul dintre bătrâni. Ei au spus: „Tu ești Agathon, despre care am auzit că ești desfrânat și om mândru?“ El a răspuns: „Da, eu sunt.“ „Tu ești Agathon, flecarul, mâncăul și bețivul?“ Și iarăși a răspuns: „Da, eu sunt.“ Atunci au spus: „Tu ești Agathon ereticul?“ El a răspuns: „Nu, nu sunt eretic, ci dreptslăvitor.“ Ei l-au întrebat mirați: „Cum să înțelegem aceasta? Cele mai mari obrăznicii ți le-am spus, iar tu te-ai lepădat de tine însuți și le-ai primit; ultima acuzație însă nu o lași să rămână asupra ta?“ Atunci el le-a explicat: „Erezia, rătăcirea duhovnicească, este despărțire de Dumnezeu, căci Dumnezeu este adevărul. Eu însă nu vreau să fiu despărțit de Dumnezeu nici în cea mai mică măsură.“ Când studenții au auzit aceasta, au plecat de la el, deopotrivă rușinați și zidiți.

Lumea „normală“ este căzută prin despărțirea de Dumnezeu, într-un sens existențial. Unii cunosc simțământul că această viață normală nu poate fi ceea ce este propriu. În timp ce un om tânăr simte încă puternic falsificările vieții, cei mai mulți trec curând la a le reprima, a se amorți și a „participa“ cumva. Adesea este o constrângere indirectă sau frica de a deveni un străin, frica de a pierde iubirea și recunoașterea prietenilor sau, în general, a societății. De cele mai multe ori este pur și simplu neștiință, lipsă de alternative credibile. Dar întotdeauna este o slăbiciune duhovnicească primejdioasă. „Stăpânitorul acestei lumi“ nu vrea să ne trezim și să cunoaștem adevărul. Multe chemări autentice sunt blocate sub presiunea „normalității“; reclama, filmele, media, mecanismele dependenței și consumului, pe scurt, toate felurile de influențe lumești fac restul pentru a ruina pe termen lung simțirea noastră cea mai lăuntrică. Pentru monah este, de aceea, neapărat necesar să străvadă amăgirea lumii căzute și, în același timp, să întărească legătura cu veșnicia, cu Dumnezeu și cu sfinții Săi.

Pentru că ne naștem în această lume a falsificărilor și amăgirilor și trebuie să moștenim, fără să fim întrebați, povara despărțirii, a străinătății fundamentale, „vina lui Adam“, vina părinților noștri, Predania vorbește despre „păcatul strămoșesc“. Această viață înstrăinată, cu plăcerile și necesitățile ei aparente, falsifică mai departe relațiile noastre vii unii cu alții, împiedică cunoașterea lui Dumnezeu și face aproape imposibilă desfășurarea omului lăuntric spre împlinirea prototipului său veșnic dumnezeiesc - în orice caz, prin propriile puteri.

Toate aceste „neproprietăți“ le numim „legături ale trupeștilor“. Esența acestor legături ale trupeștilor este amăgirea; amăgirea însă este un principiu spiritual. De aceea se spune în Evanghelie că orice păcat poate fi iertat, numai păcatul împotriva Duhului nu poate fi iertat, căci Duhul lui Dumnezeu este lumină, adevăr și curăție. Amăgirea este potrivnică Duhului lui Dumnezeu; ea este duhul lui Antihrist.

Acestei trădări a iubirii și adevărului, falsificărilor vieții, monahul le dă un refuz limpede. Înțelegerea faptului că nu poate exista viață adevărată în fals este un motiv esențial al chemării monahale. Ea nu duce însă la deznădejde, scârbă sau ură, ca în existențialism sau nihilism, ci la o străpungere existențială care deschide condiționările gândirii și reprezentărilor omenești. Căutarea a ceea ce este propriu înaintează până la taina vieții însăși, acolo unde ea coincide cu taina lui Dumnezeu.

Întrebările practice: cum să ne lipsim de falsificări? Cum să împlinim iubirea și adevărul?, primesc un răspuns pragmatic. Un prim răspuns este: libertatea. Cu cât cineva este mai independent de orice amăgire și rătăcire, de gândirea consumului și a carierei, de normările exterioare, de tot ceea ce, dacă nu este fals, este totuși provizoriu și nepropriu, cu atât mai mare devine șansa de a pătrunde la adevăr și la ființa proprie. Aici începe asceza negativă, care urmărește reducerea nevoilor exterioare și desprinderea de vechi dependențe și fixări. Totuși, pentru a frânge durabil amăgirea și a desfășura prototipul, nu există unelte mai puternice decât iubirea și ascultarea. În școala duhovnicească tradițională a Athosului, ascultarea și iubirea sunt socotite de aceea stâlpii de temelie ai căii mistice ca atare. Un al doilea răspuns rezultă din experiența unei frumuseți ancorate în adevărul lui Dumnezeu. Nu întâmplător crearea artei sacre este foarte răspândită în monahismul ortodox. Aici începe domeniul ascezei pozitive. Un al treilea răspuns, în sfârșit, se află în comuniunea frățească a iubirii, în atitudinea slujirii și atenției, în prietenie omenească, iubire și credincioșie. Și cântarea, ritualul și modelarea liturgică a întregului mediu de viață aparțin ascezei pozitive, care urmărește curățirea tuturor aspectelor existenței și luminarea lor cu ființa dumnezeiască.

Primire și prefacere

Atât asceza negativă, cât și cea pozitivă presupun un al treilea lucru, dacă nu trebuie ca, în cele din urmă, să devină iarăși doar aranjamente intralumești. Acest al treilea lucru este acel tainic „iotă“ din Lege, care nu trebuie nicidecum îndepărtat (Mat. V, 18; Luc. XVI, 17): suflarea de la Dumnezeu, revărsarea Duhului lui Dumnezeu. Pe aceasta o trăim în deprinderea practică a rugăciunii duhovnicești. Rugăciunea duhovnicească nu este cerere pentru ceva, nici mijlocire, ci adorare curată, „fără scop“, înaintea feței lui Dumnezeu. Este vorba despre disponibilitate duhovnicească de primire, dincolo de gândire și de mișcarea sentimentului. În clipa curăției desăvârșite, iubirea și înțelepciunea dumnezeiască se recunosc în oglinda duhului omenesc. Deprinderea acestei atitudini formează temelia isihasmului. Din această atitudine, viața și orice facere și nefăcere își dobândesc ancorarea în veșnicie. Și abia prin această dimensiune de dincolo devine monahismul ortodox o putere duhovnicească.

Practica regulată a cunoscutei Rugăciuni a lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă“, este un moment central de exercițiu pe această cale, înrădăcinat în contextul sfințit al vieții și în slujirea liturgică comună a Bisericii.

Calea mistică nu poate fi redusă în nici un fel la învățături și sisteme speciale, nici la vreo ideologie, nici la una sau alta „tehnică“. Ea este mai curând ascunsă numai și numai în felul drept al vieții care se recunoaște pe sine în Dumnezeu Însuși. Calea este experiența mistică a ființei care se desfășoară - viața sfințirii ca reflex și împlinire temporală neîncetată a întrupării lui Dumnezeu în sfinții Săi.

Alfa și omega căii sunt iubirea și adevărul. Iubirea și adevărul sunt valorile cele mai înalte ale creștinismului; fără ele, spiritualitatea și asceza sunt goale și potrivnice lui Dumnezeu. Căci iubirea și adevărul nu sunt numai valori etice și religioase temporale, ci principii dumnezeiești veșnice, puteri ale harului sau energii. Dumnezeu este iubire, cum spune Evanghelistul Ioan.

Împlinirea iubirii și adevărului presupune cunoaștere de sine și prefacere. A le trăi dinspre prototip cere un proces de mulți ani de creștere într-o atitudine de viață corespunzătoare și de trezire la conștiință duhovnicească. Când Hristos vorbește despre „priveghere“, este întotdeauna vizată această dimensiune mai largă. Iubirea ca cerință morală este sortită eșecului. Iubirea ca participare ontologică la ființa lui Dumnezeu este însă rod al prefacerii. Ca atare, ea are putere atotbiruitoare.

Asceza monahală este în miezul ei: exercițiul inimii. Lumina și întunericul trebuie percepute și purtate. A lepăda tot ceea ce este fals, a preface ceea ce este nedesăvârșit și a înainta iarăși și iarăși spre ceea ce este propriu, fără a te lăsa tulburat de înfrângeri și căderi, aceasta este exercițiul inimii. Astfel se maturizează chipul monahal.

Oglinda Dumnezeiescului zace ascunsă în adâncurile inimii.

Inima este sediul duhului, al percepției duhovnicești. Aceasta nu trebuie confundată nici cu intelectul exterior, nici cu domeniul sentimentelor. Puterea gândirii și sentimentul sunt funcții importante ale omului trupesc. Duhul însă, despre care este vorba aici, grecește „vous“, nu aparține naturii noastre pământești, muritoare, ci naturii noastre duhovnicești, nemuritoare, veșnice. Duhul despre care vorbim este suflare din Dumnezeu (cf. Facerea I). Îl avem în comun cu îngerii; prin el percepem realitățile duhovnicești, prin el ne rugăm, prin el avem comuniune cu Dumnezeu și cu sfinții în veșnicie și în timp.

De aceasta trebuie deosebită conștiința. Conștiința este ceea ce știm la un anumit moment. De aceea conștiința nu este o capacitate, nu este o realitate ontologică, ci o mărime condiționată, compusă, trecătoare, formată, sprijinită sau afectată atât de influențe duhovnicești, cât și de influențe trupești, corporale, emoționale și mentale. Ea este însăși perceperea, înțelegerea și cunoașterea - dar nu cel care percepe și nici ceea ce este perceput. După cum este ancorată în anumite gânduri, sau în sentimente, sau în duh, adică după locul de unde se formează, omul trăiește o altă percepție, precum și o altă percepție de sine. De aceea ține în mod esențial de calea duhovnicească orientarea conștiinței către duh și apoi, de acolo, luminarea tuturor celorlalte domenii ale ființei.

În practică, aceste legături sunt cunoscute de milenii, cel puțin în Predaniile vii. Cel care se apropie de taina lui Dumnezeu trebuie să lase toate gândurile și reprezentările exterioare și să biruiască dependențele și înclinațiile afective care îl împiedică. Nu pentru că gândurile sau sentimentele ar fi rele sau interzise în sine, ci pentru a ajunge la percepțiile mai adânci, mai fine, duhovnicești. O dispoziție sufletească curățită ascetic și o minte ajunsă la liniște nu mai tulbură percepția duhovnicească, ci devin chiar un bun instrument al duhului. Căci acolo unde duhul s-a trezit, se schimbă și sentimentele, gândurile și conștiința.

Curăție și har

Acolo unde biruim vanitatea, egocentrismul, ipocrizia și evlavia falsă, și înțelegem totodată nimicnicia conceptelor și construcțiilor raționale, dobândim libertate lăuntrică. Prin atenție, ascultare și iubire se dezvoltă percepția și puterea duhovnicească. Acolo unde cel ce se exersează își subțiază duhul și receptivitatea duhovnicească, își redobândește curăția originară a inimii, pierdută în lumea falsificărilor. În această curăție primim harul dumnezeiesc.

Harul lui Dumnezeu vine în întâmpinarea strădaniei omenești. Asceza dreaptă ne deschide spre primirea harului, curățindu-ne și ducând duhul nostru la rodire. Acolo unde simțurile omului au fost curățite și iubirea a devenit puternică prin dăruire și încercări, harul și puterea Duhului Sfânt se revarsă cu putere în inimă. Acolo locuiește în duhul nostru, îi potolește dorirea și îi alungă orbirea prin sfânta luminare. Astfel ne aduce la înflorirea limpezimii duhovnicești.

Experiența harului depășește orice concept. Luminarea este descrisă ca primire a luminii Taborului, acea lumină dumnezeiască mai presus de lume pe care au văzut-o și apostolii Ioan, Petru și Iacov pe Muntele Tabor. Harul poate însă și să se reverse tăcut și treptat în inimă și să se arate mai degrabă mijlocit. În orice caz, el îl schimbă pe om, îl face altfel: larg, luminos și frumos.

Despre curăție scrie Sfântul Grigorie Palama: „Curăția este o stare în care, deasupra duhului, în timpul rugăciunii, strălucește lumina Sfintei Treimi, iar în această stare duhul ajunge chiar dincolo de ceea ce se înțelege de obicei prin rugăciune. Da, aceasta abia mai poate fi numită rugăciune în sens obișnuit, ci mai degrabă rod al rugăciunii curate, care este întotdeauna zămislită de Duhul Sfânt. Duhul nu se mai roagă atunci în rugăciune exterioară, ci ajunge dincolo de sine („în extaz“) la lucrurile care nu mai pot fi cuprinse. Aceasta este acea sfântă neștiință care este mai înaltă decât orice cunoaștere. Într-o inimă curățită, duhul stă înaintea lui Dumnezeu fără chip, înainte de chip, fără pretenție și reprezentare, și poate astfel primi întipăririle nemijlocite ale prototipurilor dumnezeiești, a căror oglindă devine“.

Curăția este înțeleasă aici ca starea cea mai înaltă a rugăciunii duhovnicești. Vederea prototipurilor este pătrundere în gândurile dumnezeiești. În alt loc se vorbește despre vederea luminii Taborului, despre lumina necreată, energiile dumnezeiești. Duhul omului devine oglindă a gândurilor dumnezeiești care îi sunt „întipărite“. Aici este arătată din nou o prefacere ontologică, un proces care schimbă ființa omului și îl face purtător al puterilor și lucrărilor dumnezeiești.

Curăția este și o atitudine a sufletului, da, a întregii vieți. Curăție în relațiile omenești, curăție în dăruire, în iubire. Nu este nicidecum așa că cineva ar trebui mai întâi să dobândească curăția în toate domeniile vieții pentru a ajunge la rugăciunea curată. Aceasta este har, ca și aceea. Invers, și exercițiul rugăciunii curate poate lumina treptat toate celelalte domenii ale vieții și îl poate conduce pe cel ce se exersează la curăție. Dar este întotdeauna vorba despre curăția inimii. Inima devine potir euharistic, Sfântul Graal, vas al vieții dumnezeiești. Ea trebuie să fie curată și limpede înainte ca Cuvântul dumnezeiesc să poată locui acolo. În întâlnirea și unirea mistică a acestor două, punctul cel mai adânc al inimii devine oglinda lui Dumnezeu. Atunci spun: înțelepciunea dumnezeiască recunoaște și naște Cuvântul cel Veșnic, iar amândouă sunt deodată una și neamestecate și desăvârșite, căci acolo nu mai este nici un gând. Aceasta este curăția.

O cheie hotărâtoare către curăție este dăruirea - jertfa care se aduce în libertate, din iubire și de dragul iubirii. Dăm ceea ce este trecător și primim ceea ce este netrecător.

Erosul dumnezeiesc

Singura putere care face cu adevărat posibilă o asemenea jertfă este erosul dumnezeiesc. Prin acest termen, la prima vedere neașteptat, sfânta Predanie desemnează acea putere curată a iubirii dumnezeiești care a adus la ființă universul și întreaga creație, acea putere dumnezeiască originară din care trăiește tot ceea ce există, care, odată cu suflarea de la Dumnezeu (Fac. I), este pusă și în noi și care ne conduce la cunoașterea adevărului. Este iubirea atotcuprinzătoare a Dumnezeului celui din veci, din care toată iubirea pământească, toată strădania și bunăvoința sunt doar o slabă răsfrângere. În Evanghelie și în Numele dumnezeiești ale Sfântului Dionisie, această putere este numită simplu „iubire“. Oricum ar fi, erosul dumnezeiesc aprinde o dorire sfântă, deschide ochiul duhovnicesc, conduce la cunoașterea chipului ființial propriu, cel mai înalt cu putință, și desfășoară realitatea vieții noastre către prototipul dumnezeiesc. Între oameni el naște o înclinare curată a inimii, în care nu este nimic necurat, nici frică, nici voință egoistă. Dorul după iubire și adevăr, sădit în fiecare om și atât de des rănit sau chiar distrus, este chip și ecou al acestei năzuințe supreme. Nici o iubire pământească nu poate împlini acest dor dacă nu se supune fără egoism acelui prototip și izvor suprem al ei însăși.

Dumnezeu nu Se impune, dar cunoaște dorul nostru. El Însuși a pus dorul în inima noastră, ca să-L căutăm și să primim puterea de a lăsa altceva de dragul acestei căutări. Astfel, cele de jos se retrag în fața celor mai înalte, fără ca cele de jos să fie condamnate sau negate; ele cad ca o piele moartă, pentru că vine ceva nou, mai înalt, care atrage spre sine strădania noastră de iubire. Provizoriul, nepropriul, se retrage în fața propriu-zisului; imaginea este absorbită de puterea prototipului.

În lume, dorul nostru este cel mai adesea abătut de falsificările vieții spre ținte nepotrivite, neproprii. Suntem înșelați cu privire la ceea ce este propriu și împiedicați să primim harul, fiind copleșiți cu substitute și falsificări. Propriile noastre sentimente și gânduri necoapte ne fac în plus vulnerabili la o asemenea amăgire.

Izvorul oricărui dor este totodată izvorul oricărei împliniri. Din erosul dumnezeiesc, iubirea creatoare a lui Dumnezeu, izvorăsc toată puterea vieții, toată creativitatea, toată iubirea și prietenia autentică. Orice năzuință nobilă și curată a omului este chip și oglindă a erosului dumnezeiesc. Așa ne-a cunoscut Dumnezeu, așa voiește El să fie cunoscut de noi, pentru ca și noi să ne cunoaștem unii pe alții în adevăr.

Monahismul poate că nu este singurul, dar este în orice caz răspunsul cel mai extrem și mai necondiționat al omului la iubirea dumnezeiască. Aici dorirea omului se întâlnește pe deplin cu dorirea lui Dumnezeu. Monahismul real, care în miezul său este întotdeauna devenirea-chip a iubirii dumnezeiești, se împotrivește oricărei îngustimi a duhului și a vederii. Din acest motiv, nici o comunitate de savanți, teologi sau preoți nu este încă o mănăstire, nici o Sfântă ceată în sensul nostru. Sfânta ceată este o legătură sfântă a misticilor închinați lui Dumnezeu și a celor care sunt pe drumul către aceasta, care doresc viața adevărată. Telosul ei este desăvârșirea iubirii.

Rugăciunea în mănăstire

Rugăciunea liturgică este ținută de toți monahii împreună în templu. Sunt liturghiile vechi transmise ale ciclului zilnic monahal: Vecernia, Pavecernița, Miezonoptica, Utrenia, Ceasurile mici, precum și Dumnezeiasca Liturghie. La acestea se adaugă slujbe deosebite la marile praznice bisericești și potrivit Predaniei locale a mănăstirii, precum sfințiri ale apei, binecuvântări ale țării, ale casei și ale grădinilor. Slujbele liturgice ale Bisericii Ortodoxe sunt străvechi. Ele merg în parte înapoi la slujbele Templului iudaic și ale sinagogii, cărora li s-au adăugat părți creștine, cum ar fi Vecernia; a intrat în ele și experiența misterică antică. Ultima redactare a Dumnezeieștii Liturghii a făcut-o, în jurul anului 400 d. Hr., Sfântul Părinte al Bisericii Ioan Gură de Aur (Hrisostom). Aici se arată în mod deosebit conservatorismul liturgic al Ortodoxiei. Slujba este chip și împreună-săvârșire a slujbei cerești pe care îngerii cei mai înalți o aduc neîncetat la tronul lui Dumnezeu.

Independent de slujbele liturgice, fiecare monah practică personal rugăciunea duhovnicească. În ceasurile de liniște, cărora în mănăstire li se acordă mare preț, la amiază, seara și dis-de-dimineață, monahul are pentru aceasta timp și spațiu. În ansamblu este vorba de a împlini cuvântul apostolului care spune: „Rugați-vă neîncetat“. Timpurile dintre slujbele liturgice sunt umplute cu rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă“. După treapta duhovnicească pe care monahul a atins-o în privința curăției, credincioșiei și virtuților, această rugăciune continuă chiar și în somn și, firește, este rostită în timpul muncii și în orice vreme. Există exerciții speciale pentru adâncirea și înrădăcinarea rugăciunii, al cărei scop este să devină rugăciune duhovnicească curată. Pe această treaptă rugăciunea pătrunde orice activitate a monahului și pătrunde și înalță și rugăciunea liturgică a obștii la treapta adorării duhovnicești în sens propriu mistic.

În acest context trebuie amintite și lecturile și povățuirile duhovnicești. Rugăciunea este legătură cu Cuvântul cel Veșnic, cu Dumnezeu întrupat. Acolo unde devine rugăciune duhovnicească, ea conduce la vederea harică a prototipurilor, la primirea gândurilor dumnezeiești, da, a Cuvântului celui Veșnic Însuși. Astfel, sfinții părinți au devenit purtători ai Cuvântului celui Veșnic. Cuvintele și povățuirile părinților, la rândul lor, sunt sămânța aceluiași Cuvânt veșnic negrăit, care voiește să ia chip în monah. Lucrările Sfântului Vasile cel Mare, ale lui Grigorie de Nyssa și Grigorie Teologul, ale Sfântului Dionisie Areopagitul, Ioan Damaschin, Sfântul Ioan Sinaitul, Simeon Noul Teolog, Filocalia și multe alte scrieri, precum și povățuirile duhovnicești ale starețului viu, sunt hrană și fecundare duhovnicească din care viața de rugăciune a monahului este inspirată și adâncită. Prin cuvântul viu, monahul este născut în Veșnic. Este limpede că în povățuirea duhovnicească vie nu este vorba doar de învățătură morală sau de acumulare intelectuală de cunoștințe, ci mai degrabă de deschiderea și interiorizarea sensului Sfintelor Scripturi. Povățuirea purtată de duh a starețului poate fi descrisă ca împărtășire duhovnicească, care așază sămânța Cuvântului dumnezeiesc în inima celui pregătit și o desfășoară.

Munca în mănăstire

Orice muncă în mănăstire este în același timp câmp de exercițiu și este privită ca slujire sfântă și exercițiu duhovnicesc. Rugăciunii duhovnicești îi sunt mai ales prielnice activitățile trupești uniforme; totuși, fiecare muncă are propria ei valoare ascetică, nu în ultimul rând cea artistică. Domeniile de lucru în mănăstire sunt foarte variate. Pe primul loc stă slujirea liturgică. Slujbele sunt cântate și recitate în întregime, ceea ce presupune la fiecare o formare temeinică în disciplinele corespunzătoare. Dar grădina, gospodăria, bucătăria, grija pastorală pentru credincioși și oaspeți, îngrijirea bolnavilor, amenajarea peisajului, pictura de icoane, lucrările de construcție și traducerea sunt la fel de importante.

Viața duhovnicească cere autonomie. Autonomia lăuntrică ia naștere prin desfacerea legăturilor trupești și prin conștiință duhovnicească. Temelia esențială a autonomiei exterioare este independența economică. Orice întreținere din afară duce mai devreme sau mai târziu la dependență duhovnicească. În mănăstire costurile de trai pot fi ținute jos; cu toate acestea, gospodărirea înțeleaptă este necesară. Zidirea și păstrarea sanctuarului, împreună cu înzestrarea și funcționarea templului, cer chiar și cu o atitudine de bază spartană procurarea mijloacelor financiare corespunzătoare. Deoarece astăzi trăim într-o societate secularistă, tendențial anticreștină, aproape că nu există sprijin social. De aceea, activitățile pentru câștigarea existenței sunt indispensabile. Trebuie vegheat cu strictețe ce este compatibil cu ethosul monahal și ce nu; mai ales orientarea duhovnicească de bază nu trebuie primejduită de așa-numitele constrângeri obiective. Aceasta cere imaginație și putere de acțiune. În mod ideal, monahii lucrează numai în interiorul mănăstirii. Pentru că se face foarte multă muncă neplătită, care, la rândul ei, folosește întregii societăți, mănăstirea poate primi donații.

Lucrările în mănăstire sunt împărțite în așa-numite „slujiri“. În mănăstirile mai mici, slujirile sunt împărțite de egumen; în mănăstirile mai mari sunt încredințate de consiliul stareților, potrivit necesităților obștii. Se ține seama de aptitudinile fiecăruia și acestea sunt cultivate, iar considerațiile duhovnicești joacă întotdeauna un rol.

În cele ce urmează sunt prezentate rânduielile dintr-o mare mănăstire, precum Megisti Lavra sau Vatopedi de pe Sfântul Munte Athos. Fundamental pentru obște este starețul. Ca părinte duhovnicesc al monahilor și cap al cetei, el este totodată egumenul mănăstirii. Lui îi revine povățuirea novicilor; dacă sunt mulți, el pune și alți stareți, întotdeauna monahi în marea S’chima, pentru aceasta. Toți părinții îi sunt legați prin credincioșie personală și ascultare. Sarcina lui principală este îndreptată spre interior; lui îi revine ocrotirea și conducerea duhovnicească a părinților. Pe lângă aceasta, el reprezintă obștea în afară, față de instituții de stat și alte instituții sociale. Economul (Epitrop) conduce administrația și gospodăria mănăstirii și se îngrijește de cumpărăturile necesare; pe lângă aceasta îi revine grija pentru unelte, mașini și vehicule, supravegherea depozitării alimentelor, precum și a eventualelor lucrări de construcție și renovare. Secretarul poartă corespondența, întocmește eventual documente, ține calendarul curent și cronica mănăstirii. Bibliotecarul rânduiește și îngrijește biblioteca; el se îngrijește ca volumele necesare să fie procurate, cele existente să fie catalogate și păstrate cu grijă și să poată fi folosite oricând de toți. Grădinarul răspunde de grădina mănăstirii și de livezi, ceea ce este foarte important pentru baza alimentară a obștii; îi sunt dați alți monahi ca ajutoare. Uneori există o slujire proprie pentru îngrijirea terenurilor exterioare ale sanctuarului, până la tunderea gardurilor vii și întreținerea drumurilor. Părintele de oaspeți se îngrijește de rufe și curățenie în zona oaspeților, primește și îngrijește oaspeții; bucătarul și trapezarul (Trapezaris) se îngrijesc de mesele zilnice. Trapezarul răspunde de asemenea de curățenia și ordinea în sala de mese și bucătărie. Preoții și diaconii sunt rânduiți la slujirea săptămânală; aceasta cuprinde săvârșirea sfintelor slujbe împreună cu cântăreții și citeții. Preoții preiau și lucrare pastorală în afară, precum spovedanii și convorbiri cu ucenici duhovnicești și pelerini; pe lângă aceasta au de obicei și alte slujiri. Tipicarul (Typikaris) supraveghează desfășurarea slujbelor și alegerea textelor liturgice; el rânduiește la momentul potrivit cântăreții și citeții. Tipicarul îi instruiește pe novici în liturgică și istorie bisericească. Fiecare monah este, în principiu, cântăreț și citeț. Slujirea de citire săptămânală este rânduită împreună cu slujirea preoțească și diaconească. În principiu însă, orice monah poate fi chemat oricând de tipicar în strană. Eclesiarhul se îngrijește de lumânări și candele în templu; în cursul slujbelor trebuie să le aprindă și să le stingă potrivit sfintei rânduieli; el răspunde de curățenia, îngrijirea și buna funcționare a templului în ansamblu. O muncă deloc de subestimat este îndepărtarea petelor de ceară de pe pardoseala bisericii și întreținerea sfeșnicelor. Deoarece în mănăstirile mari, pe lângă templul principal (catholikon), există încă multe biserici laterale (parekklesies), care toate trebuie ținute în funcțiune, există uneori mai mulți eclesiarhi, responsabili de celelalte spații cultice. Eclesiarhului îi sunt repartizați alți monahi ca ajutoare, slujitorii templului (Ekklesiasten), care îndeplinesc atât slujiri practice, cât și liturgice în templu. Curățenia încăperilor comune, a instalațiilor sanitare și a coridoarelor din incintă revine novicilor și monahilor mai tineri, dar în principiu fiecare este rânduit cândva la curățenie. Chilia monahului trebuie oricum ținută în ordine de fiecare însuși; pentru aceasta nu există o slujire specială. Administratorul casei răspunde de toate reparațiile mici la clădiri și de funcționarea încălzirii; aici intră și păstrarea lemnelor de foc și curățarea sobelor vara. Părintele abației (Igumeniaris) convoacă, din însărcinarea egumenului, consiliul stareților (synaxis) și alte adunări ale monahilor; primește vizitatori oficiali și slujește în sinodicon la primiri și povățuiri duhovnicești. Tot în mănăstirile mari există o infirmerie cu părinte al bolnavilor, uneori chiar medici. La acestea se adaugă slujirile din ateliere. Mănăstirile ortodoxe au de obicei un atelier de pictură de icoane sau sculptură în lemn, o croitorie pentru confecționarea îmbrăcămintei monahale și apicultură - de altfel mai mult pentru producerea cerii decât a mierii - și poate o tâmplărie.

Tunderea monahală

Potrivit Predaniei ortodoxe originare, tunderea monahală este o taină, un dar dumnezeiesc al harului, asemenea botezului, hirotoniei sau Euharistiei. Există numai o taină a monahismului, dar totuși trei trepte de tundere, care corespund anumitor trepte în desfășurarea Sfântului Chip.

1.) tunderea Sfintei Haine (Ράσοευχή),
2.) tunderea Micului Chip (Μικρόσχημα) și, în cele din urmă,
3.) tunderea Marii Sfinte Schime Îngerești (Ἅγιο Μεγάλο καὶ Ἀγγελικὸ Σχῆμα).

Tunderea Sfintei Haine (Ράσοευχή) este deja o tundere monahală deplin valabilă și ar trebui dată numai după o perioadă corespunzătoare de încercare. Ea presupune făgăduințele veșnice și viețuirea monahală și se săvârșește în legătură cu o priveghere de noapte. Ea corespunde stării ucenicului care s-a hotărât limpede și merge cu seriozitate pe calea monahilor, dar este încă la început. Există monahi care rămân toată viața în această stare și devin bărbați sfinți prin ascultare, smerenie și slujire dezinteresată. De la început, monahul, ca „înger în trup“ și „sol al lui Dumnezeu pe pământ“, este așezat în lupta eshatologică a puterilor spirituale despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel (Ef. VI, 12). Haina are o puternică semnificație simbolică; în Predania biblică ea stă pentru partea trupească a omului. În ea se exprimă însă totodată atitudinea lui duhovnicească; mai mult încă, în acoperire ea arată ființa.

Tunderea Micului Chip (Μικρόσχημα) este a doua treaptă. Ritualul tunderii este mai amplu și încorporat în Dumnezeiasca Liturghie. Monahul primește acum, pe lângă Sfânta Haină, și platoșa de piept (Pallium). Prin aceasta este distins ca luptător duhovnicesc; platoșa sa poartă drept stemă și semn de biruință crucea lui Iisus Hristos. Această tundere face ca prototipul să iasă mai ascuțit la iveală și ar trebui dată numai celui care poate suporta și iradia o asemenea ascuțime. Un monah al Micului Chip trebuie să poată susține de sine stătător domenii esențiale ale vieții mănăstirești și să fie întărit în sfânta Predanie - precum în vechiul meșteșug un bun calfă își înțelege meșteșugul și este în stare să lucreze de sine stătător.

În cele din urmă, tunderea Marii Sfinte Schime Îngerești (Ἅγιο Μεγάλο καὶ Ἀγγελικὸ Σχῆμα), cum se numește complet, marchează măiestria. Ea constituie cea mai înaltă treaptă de tundere. Monahul primește armura completă, marele pallium, care se poartă asemenea unei stole preoțești și pe care sunt așezate alte semne sfinte, precum și banda cu cruci (Polystaurion). Această tundere se dă numai monahilor încercați, care sunt cu totul acasă în sfânta Predanie și sunt în stare să călăuzească și să formeze alți monahi. Potrivit vechii Predanii, numai un monah în marea S’chima poate tunde și conduce alți monahi. Toți stareții și egumenii Sfântului Munte Athos au această tundere, și fără această tundere, adică firește și fără realitatea duhovnicească, discernământul și experiența presupuse de ea, nimeni nu poate conduce alți monahi. Astfel se evită ca monahismul să se împietrească în ideologie abstractă și împlinire exterioară a regulilor. Și se asigură că formele vechi transmise sunt umplute și purtate de duhul viu, că adevăratul caracter originar al monahismului ca taină și cale a îndumnezeirii este păstrat și transmis mai departe. Numai acolo unde această întreagă lărgime și adâncime a sfintei Predanii trăiește cu adevărat și este dată, se poate vorbi pe drept despre „șuvoiul veșnic al harului“.

În acest context trebuie menționat că noțiunea de „monah laic“ este cu totul nepotrivită în Ortodoxie. Deosebirea dintre „părinți“ (Patres) și „frați“ (Fratres), adică dintre ieromonahii învățați și monahii lucrători neînvățați, este o tradiție particulară a Apusului latin din timpul feudalismului și nu a avut niciodată valabilitate în Ortodoxie. Dacă se ia în considerare numai greutatea jertfei totale a vieții pe care, în principiu, fiecare monah o aduce, devine limpede cât de problematice și, în cele din urmă, discriminatorii sunt asemenea deosebiri în însăși natura lucrului. Pe Sfântul Munte există mulți stareți sfinți care, din ethos monahal, nu au primit niciodată hirotonia preoțească; totuși sunt părinți duhovnicești și călăuzitori ai multor monahi și preoți, da, ai episcopilor și patriarhilor. Fiecare monah ortodox care, după o perioadă corespunzătoare de învățătură și încercare, a primit tunderea monahală de la starețul său este, de aceea, numit „cuvios părinte“. Hirotonii preoțești și diaconești primesc numai atâția monahi câți sunt efectiv necesari pentru săvârșirea slujbelor liturgice. Rangul în cler nu are nici o influență asupra rangului în interiorul mănăstirii.

Este limpede că în comunitățile mai mici mai multe slujiri sunt unite. Cu cât mănăstirea este mai mică, cu atât mai întins este câmpul de activitate al fiecăruia.

Structuri interne ale unei mănăstiri ortodoxe

Ca stareț al monahilor, egumenul este capul obștii mănăstirești. El este ales pe viață de monahii mănăstirii. Egumenii mănăstirilor mai mari, mai ales ai arhimănăstirilor stavropighiale, patriarhale și împărătești, sunt întotdeauna totodată preoți și primesc titlul de „arhimandrit“; prin aceasta ocupă în clerul bisericesc cea mai înaltă treaptă după episcopi. În privința drepturilor de jurisdicție, în interiorul mănăstirii sunt egali episcopilor, deși, firește, nu pot săvârși hirotonii preoțești. Există însă și mănăstiri care nu au o asemenea independență; aceasta depinde mult de statutul mănăstirii și de împrejurările locale. Pe Sfântul Munte Athos, chiar și mănăstirile mai mici, adică chiliile și sihăstriile, se bucură de o autonomie arhaică, garantată de marea mănăstire respectivă. Întâistătătorul unei asemenea comunități nu este adesea nici măcar preot, iar câte unul nici nu vrea să devină. Indispensabil este însă ca el să aibă tunderea marii S’chima și să fie cu adevărat stareț al monahilor. Unii vor să vadă în aceasta o antinomie între clerul episcopal de mir și monahism. Au existat și există pe alocuri conflicte și abuzuri; însă asemenea lucruri contrazic atât ethosul monahal, cât și pe cel episcopal al Ortodoxiei.

Sfatul bătrânilor, așa-numita sinaxă, este alcătuit din toți părinții în marea S’chima; dacă există mulți monahi ai Marelui Chip, este o alegere dintre cei mai vârstnici și mai încercați dintre ei. Aceștia sunt uneori și preoți, dar nu neapărat. Stareții slujesc, alături de egumen și din însărcinarea lui, ca părinți duhovnicești pentru monahii mai tineri și și în afară, adică pentru ucenicii duhovnicești ai mănăstirii și pentru pelerini. Sfatul bătrânilor este, în plus, organ consultativ și tribunal duhovnicesc intern.

Frățimea ca întreg, conventul, este comunitatea tuturor monahilor mănăstirii; ea este adevăratul purtător juridic al mănăstirii și proprietarul bunurilor mănăstirești. Președinția o are întotdeauna egumenul.

Epitropia este administrația mănăstirii. Epitropul, în germană Kämmerer, este un monah însărcinat de egumen, care posedă aptitudinile economice și administrative corespunzătoare.