Monahismul este calea împărătească a misticii. Însemnătatea lui stă în ridicarea verticalei duhovnicești, axa veșniciei care unește cerul și pământul. Monahismul nu este orientat spre exterior, ci este mai degrabă ascuns, un organ lăuntric al Trupului lui Iisus Hristos. Monahii sunt păzitorii sanctuarului celui mai lăuntric.

Adevăratul monahism nu se întemeiază în această lume, ci în Dumnezeu, în veșnicie. El nu poate fi redus la forme de viață și reguli, nici la idei sau înclinații omenești. Nu poate fi explicat nici psihologic, nici sociologic. Cine eșuează în lume va eșua cu atât mai mult în mănăstire.

Monahul este acela care a fost atins de Dumnezeu în adâncul său și smuls din normalitatea pământească; iar apoi, în libertate și iubire desăvârșită, se aduce pe sine lui Dumnezeu ca jertfă întreagă, închinându-I viața cu toate puterile, din toată inima și mintea, cu trupul și sufletul. Monahul trăiește în Dumnezeu; în El respiră, în El și prin El lucrează. Acest ideal înalt devine realitate concretă odată cu intrarea în Sfânta Ceată a unui stareț viu. Prin jertfa totală, omul trece pragul spre Sfânta Sfintelor a templului duhovnicesc.

Dincolo de toate activitățile văzute, monahul lucrează rugăciunea duhovnicească neîncetată, comuniunea nemijlocită cu Dumnezeu, pentru a fi încă din această viață pământească pe deplin în Dumnezeu. Ținta vieții monahale ortodoxe este îndumnezeirea, luarea formei arhetipului veșnic. Gândul lui Dumnezeu, dorul Lui, trebuie cunoscute și împlinite.

Cine dorește să devină monah trebuie să fi străvăzut deja într-o anumită măsură amăgirea acestei lumi căzute, fără însă a deznădăjdui. Trebuie să fie liber lăuntric și exterior. Impulsul fundamental nu trebuie să fie respingerea, nici disprețul, ci iubirea.

În Sfânta Tradiție, monahismul este descris și ca o continuare creștină a profetismului vechi-testamentar. Ioan Botezătorul este ultimul monah al vechiului legământ; Ioan Evanghelistul este primul monah al noului legământ. Prin aceasta se arată nemijlocirea monahului față de Duh.

“Învățăturile ascetice” ale sfântului nostru părinte Vasile cel Mare nu sunt o “regulă monahală” în sens apusean, ci o desfășurare practică a Evangheliei, îndrumări de temelie pentru viața închinată lui Dumnezeu. De neînlocuit rămâne, pe lângă acestea, Tradiția orală, așa-numita “nescrisă”, pe care starețul o transmite în viața comună ucenicilor, de la gură la ureche, de la inimă la inimă, de la duh la duh. Cerințele lui Dumnezeu, așa cum sunt transmise în anumite cuvinte ale lui Iisus Hristos în Evanghelii, sunt primite neștirbite și în deplinul lor sens duhovnicesc. În ascultarea față de stareț și în învățarea și interiorizarea Sfintei Tradiții se petrece apoi tot restul. Pentru a crește în această viață trebuie început devreme. Mulți stareți remarcabili din țările ortodoxe erau deja pe cale la cincisprezece ani. Cea mai bună vârstă pentru intrarea în noviciat este, după experiență, între optsprezece și douăzeci și patru de ani.