Ison se numește tonul fundamental al unui imn sau al unei cântări psalmice, care îi este pus dedesubt asemenea unui burdon, ca ton ținut. În notația corală bizantină, acest cuvânt desemnează și neuma pentru repetarea tonului. Ison înseamnă “același”.

În imnele mai ample, Isonul urmează tetracordurile; adică, de îndată ce melodia se mișcă în tetracordul superior, se cântă tonul fundamental al acestui tetracord. Și alte schimbări de Ison sunt posibile ca mijloc de expresie muzicală și sunt folosite în practică. Totuși caracterul și simbolica Isonului rămân aceleași: el formează întotdeauna o bază armonicală durabilă pentru melisma care se mișcă deasupra și în jurul lui. De aceea, în coralul clasic, Isonul nu trebuie schimbat des și cu atât mai puțin continuu. Nici intervalele disonante nu obligă nicidecum la schimbarea Isonului. Dimpotrivă, tocmai prin asprimea unor intervale în raport cu Isonul devine recognoscibil caracterul modului.

În valoarea sa numerică armonicală, Isonul corespunde lui 1; este deci chip al începutului, al originii și astfel simbol al temeiului primordial veșnic, al lui Dumnezeu însuși. Deoarece Isonul poartă în sine toate posibilitățile, dar încă stă înaintea desfășurării în melos muzical, el este simbol al temeiului feciorelnic al ființei în ajunul creației: “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor”, spune cartea Facerii. Astfel Isonul este, mai îndeaproape, simbol al lui Dumnezeu Tatăl, Creatorul, temeiul primordial de necunoscut și de negrăit. În ceea ce răsună simțit în el, este simbol al celui de-al treilea chip al Dumnezeirii, Duhul Sfânt. Și în simbolica numerică creștină, 1 rostește implicit pe 3, iar cu 1 este necesar și 3, căci Sfânta Treime a Tatălui, Fiului și Duhului este unicul Dumnezeu în trei ipostasuri, neîmpărțit și neamestecat.

Un stareț sârb din vremea modernă a exprimat aceste legături, cu prilejul unei sinaxe duhovnicești într-o mănăstire athonită, prin cuvintele: “Isonul în muzica bisericească bizantină este dovada teologiei apofatice a Bisericii Ortodoxe”.

De îndată ce melisma se ridică din Ison, intră în simbol al doilea chip al Treimii dumnezeiești: Logosul, Cuvântul veșnic. La începutul Evangheliei după Ioan se spune: “La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul. Toate prin El s-au făcut, și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. În El era viața, și viața era lumina oamenilor.” De îndată ce Cuvântul vine peste “apele începutului”, toate intră în ființă. Cuvântul are atotputernicie creatoare. “Dumnezeu a făcut toate prin Cuvântul Său.” Cuvântul este și Dumnezeu în întruparea Sa, Logosul veșnic care aduce viața. Melosul coralului crește pe toate nivelurile din cuvânt, până la accentul firesc și sintaxa limbii. Totuși nu se epuizează în forma sa exterioară, ci este purtător analog al dimensiunii arhetipale a textului sfânt. Aceasta este deja cuprinsă în text și se deschide cititorului rugător în Duhul Sfânt. Dar în melos se află totodată o a doua cale, mai nemijlocită, a “întrupării” sale. Melosul coral este, în chip ideal, “ecoul Cuvântului înaintea tuturor cuvintelor”, al gândurilor lui Dumnezeu, care în vederea duhovnicească se arată ca arhetipuri ale celor ce sunt și posibilități ale devenirii.

Armonia melosului coral constă, înaintea tuturor considerațiilor de teorie muzicală, în consonanța energiilor și puterilor duhovnicești cu gândurile și arhetipurile dumnezeiești. Astfel, raportul melosului cu Isonul înfățișează legarea veșnică înapoi (religio) a ființei ajunse la formă cu temeiul primordial al întregii ființe.

În această împreună-lucrare a Isonului cu melosul se descoperă totodată al treilea, care totuși este deja cuprins atât în unul, cât și în celălalt. Iisus spune în Evanghelia după Ioan: “Eu și Tatăl una suntem” și “Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl”. Această “vedere” însă este trezită în Duhul Sfânt. Când Simon Petru Îi spune lui Iisus: “Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, Domnul răspunde: “Fericit ești, Simone Petru, că nu trup și sânge ți-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri.” Duhul nu este numit direct acolo, dar El este Cel care trezește orice cunoaștere duhovnicească; El lucrează prin sălășluirea Sa în om și împărtășește harul și puterea dumnezeiască. Abia la Cincizecime au putut apostolii să vorbească în “limba primordială”, adică în același timp în toate limbile lumii. Așa cum Duhul lui Dumnezeu se poartă peste apele începutului, așa cum Duhul lui Dumnezeu face cunoscut Cuvântul veșnic și pe Tatăl, tot așa El mișcă sfântul joc de iubire al puterilor. El este Dumnezeul atotprezent și toate plinitor, iubitor și veșnic. În ființă (kat ousian) este una cu Tatăl și cu Fiul; în ipostas (kat ypostasin) este unic și de sine stătător, precum Tatăl în Sine și Fiul în Sine. Astfel Sfânta Treime este neamestecată și neîmpărțită, unicul Dumnezeu în trei ipostasuri.

În recitarea textelor sfinte, Isonul iese la iveală în chip curat. Orice rostire liturgică se face pe un ton mereu același, simbolul temeiului primordial veșnic, și arată astfel textul recitat ca sfânt, ca vorbire a Tatălui, ca vorbire lucrată de Duhul al Bisericii veșnice.

Când în slujbe se cântă Isonul, aceasta nu are doar o semnificație muzicală. Monahul, asemenea cântărețului bisericesc laic, învață să unească Isonul cu rugăciunea duhovnicească. Există o legătură interioară tainică între practica rugăciunii duhovnicești și Ison. Ea nu este dată pur și simplu automat prin practica muzicală a Isonului, deși Isonul poartă tocmai această potență duhovnicească, ci depinde întotdeauna și de conștiința, de dreapta atitudine lăuntrică, de orientarea duhovnicească și de tensiunea bine așezată a cântărețului. Isonul ca fenomen acustic numai exterior, cântat “trupește”, este încă lipsit de luminarea duhovnicească. Dacă simbolul devine lucrător depinde de cântăreț și de Duhul Sfânt și de împreună-lucrarea lor.

Aceasta este valabil pentru cântarea sfântă în întregime, ca și pentru toate celelalte discipline ale theourgiei. Cântărețul, acolitul, diaconul, preotul, fiecare monah prezent trebuie să cuprindă sensul duhovnicesc și să-l poarte în melos și în sfânta lucrare, pentru ca prin cuvinte să strălucească Cuvântul veșnic. Atunci cântarea plină de Duh trage la o parte vălul înțelegerii exterioare și deschide inima și mintea spre vederea sensului și a arhetipurilor.