Una dintre cele mai mari neînțelegeri ale timpului de astăzi este afirmația că muzica ar fi o artă care poate fi înțeleasă naiv pretutindeni și în toate culturile. Mai curând, înțelegerea ei adecvată este întotdeauna parte a unei imagini culturale despre lume. Acest lucru este valabil mai ales pentru orice fel de muzică liturgică, ce poate fi înțeleasă corect numai pornind de la conceptul religios respectiv. CD-ul de față [Vecernia Mare] conține o formă specială a cântării bisericești creștine, anume un Coral Ortodox German, care, din punct de vedere istoric, a “apărut nou”, dar se întemeiază pe cele mai vechi tradiții creștine. Rădăcinile lui se află înainte de toate în tradițiile monahale bizantine de pe Sfântul Munte Athos, dar ține seama și de tradiția gregoriană și protestantă. Pentru a înțelege corect acest coral, pot fi utile câteva observații introductive generale asupra concepției religioase a înțelegerii creștin-ortodoxe a muzicii.

Cântarea bisericească ortodoxă nu este nici o “operă muzicală absolută”, nici expresia subiectivă a unui compozitor, ci o proiecție, născută din revelația dumnezeiască, a unui eveniment cultic mântuitor. În netemporalitatea, în prezentul liturghiei, ea suspendă cauzalitatea istorică și noțiunea obișnuită de timp, înainte și după. Ca ecou al frumuseții dumnezeiești, cântarea este “inspirată”, adică transmisă de Duhul Sfânt (spiritus, pneuma), în starea unei cuprinderi vizionare, profeților, sfinților și artiștilor evlavioși; de aceea ea este ea însăși, într-o anumită măsură, sfântă.

De la dezvoltarea polifoniei din Evul Mediu (organum-ul de la Notre Dame) până astăzi, în Europa Centrală conceptul cognitiv provenit din Antichitate, al unității nedespărțite dintre cuvânt și muzică, s-a schimbat atât în cântarea catolică (transmiterea actuală a coralului gregorian), cât și în cântarea bisericească protestantă (coralul lui Luther). Sfânt și lucrător a rămas doar textul, în Scriptură și în rostire, ca rugăciune și act sacramental de vorbire. Muzica este simplă “punere pe note”, adică înălțare estetică și etică după reguli pur muzicale. Melosul este ceva adăugat, care poate fi omis, de pildă în așa-numita slujbă a cuvântului, fără a afecta eficacitatea rituală.

În opoziție cu aceasta stă concepția cognitivă a tradiției corale ortodoxe: Logosul dumnezeiesc, “suflarea Duhului dumnezeiesc” (Pneuma) în sunetul cuvântului, așadar în forma cea mai accesibilă încă omului imperfect, este cuvântul ca sunet deja muzical, armonie cerească și sunet primordial, Ison, care la rândul său “naște” melosul. Muzica și cântarea iau naștere ca vibrații ale aerului. Actul liturgic de vorbire - nu textul scris - este, ca Logos, întotdeauna și muzică: aceasta nu este doar adaptarea melodiei la ritmul vorbirii și la agogică; ritmul cuvântului și ritmul muzical formează mai curând o unitate nedespărțită, după cum vorbirea “desăvârșită” este întotdeauna și melodie cântată. Când Orfeu antic este înțeles în iconografia bizantină ca simbol al lui Hristos, este vorba tocmai de această “magie” a cântării ca unitate desăvârșită între muzică și limbaj lucrător, care mișcă tot ce este viu și biruie moartea.

Sistemul tonal al Bisericilor Ortodoxe nu se bazează pe sistemul major-minor, ci pe cele opt scări modale ale Octoihului: patru autentice și patru plagale (derivate), precum și Legetosul, o variantă a glasului al patrulea. Fiecare exprimă un anumit ethos, o dispoziție spirituală fundamentală. Pentru compozitorii corali bizantini, alegerea modului (Echos) nu este o chestiune de gust, ci derivă din această concepție teologică influențată de gândirea neoplatonică.

Melodia cântată “monofon” este notată până astăzi în neume, semne grafice alcătuite din linii, cârlige și puncte. Ea nu are teme sau motive în sens occidental, ci este organizată în spațiul sonor. Se orientează după tonuri principale reliefate, tonuri-cadru modale ale Echosului, care sunt înconjurate de tonuri vecine (melisme) și formează arcuri melodice largi, echilibrate linear-armonic. Ele creează în ascultător o structură psihică interioară de spațiu-timp, suspendă înainte și după, o transcend în domenii metafizice și astfel, în trăirea auditivă, înfățișează o lume de dincolo. Efectul estetic ia naștere din sinteza bidimensională, în monofonia aparentă, a figurilor melodice (neumata) care gravitează în jurul unui plan tonal și din arhitectura strictă a acestei dimensiuni a planurilor tonale. Din secolul al XII-lea, desfășurarea ei este lămurită de Isonul schimbător, tonul ținut cântat de cor, a cărui executare este transmisă oral. Isonul nu este o voce de acompaniament armonic-burdonic, ci subliniere lineară și îmbogățire sonoră a tonurilor de sprijin ale melodicii. Iar corul care cântă Isonul simbolizează în liturghie unio mystica, învăluirea sonoră și unirea “comuniunii sfinților” cu Logosul, desfășurarea melodică a vestirii dumnezeiești prin protopsalt, “vestitorul”, care este astfel el însuși celebrant.

În acest sens, Coralul Ortodox German nu este o simplă “punere pe note” a unui text liturgic, ci “celebrarea” mesajului mântuitor inspirat în forma sa sonoră integrală, adecvat perceptibilă omului.