În cultul ortodox, cântarea nu este o simplă adăugire, ci o parte necesară a teurgiei dumnezeiești. Mai ales în monahism, ea slujește nu în ultimul rând ca exercițiu duhovnicesc. Creștinătatea ortodoxă posedă o bogată comoară de diferite tradiții de cântare, care s-au dezvoltat potrivit particularităților limbilor și popoarelor respective.

Cântarea bisericească creștină originară este numită „coral“. Ea ia naștere din cuvântul înălțat în rugăciune și purtat de Duhul. În Europa Occidentală este cunoscută mai ales cântarea bisericească latină a Bisericii Romane, coralul gregorian. O tradiție corală la fel de veche și venerabilă este coralul bizantin, care pornește de la limba greacă și este cultivat în Biserica Greacă. La el se întorc cele mai multe tradiții de cântare ale popoarelor ortodoxe. Există însă și dezvoltări cu totul independente, precum vechea cântare pe trei voci a Bisericii Ortodoxe Georgiene sau polifonia mai tânără, iarăși cu totul diferită, din Biserica Rusă (Rahmaninov, Ceaikovski, Bortnianski). Cea mai veche formă a cântării bisericești rusești este coralul slavon vechi, influențat de Bizanț și Bulgaria, numit și „cântare neumatică“. România are mai multe forme de cântare una lângă alta; acolo se întâlnesc mai multe influențe, de la coralul greco-bizantin prin polifonia rusească până la forme populare din Transilvania. Tradiția de cântare corespunzătoare pentru cultul ortodox în limba germană este Coralul German, așa cum este cultivat în Mănăstirea Sfintei Treimi.

La începutul anilor 80 ai secolului al XX-lea au apărut pe Sfântul Munte Athos primele manuscrise pentru slujba ortodoxă germană a ceasurilor, într-o scriere neumatică proprie după modele medievale. Această notație a fost dezvoltată în continuare în anii următori. În 1985 a apărut un prim manuscris complet al Dumnezeieștii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur (Hrisostom) în Coral German. Acestuia i-a urmat, tot în 1985, prima ediție tipărită, astăzi epuizată, „Cartea de cor pentru Dumnezeiasca Liturghie“.

Astăzi există un corpus amplu cu ordinariumul și imnele marilor praznice, precum și modele pentru stihodie și cântarea psalmilor. De o importanță deloc mică este arta improvizației, folosită mai ales în cântarea propriului. Textul german sau grec recitat de canonarh este transpus „ex tempore“ în cântare, iar cântăreții trebuie să respecte cu cea mai mare grijă glasul bisericesc prescris de fiecare dată, precum și simbolica muzicală a intervalelor și gesturilor muzicale (neume).

Monahii cântă Coralul German într-o intonație fină, naturală, prin care acesta dobândește o limpezime și o putere cu totul proprii. Pentru aceasta există o carte de învățătură: Der Weg zum naturtönigen Kultgesang, precum și două CD-uri documentare pe care se aud cântare psalmică, ectenii, cântare solistică silabică și melismatică, precum și imne polifonice în toate cele 8 glasuri bisericești (vezi la ☞ Verlag).